Imblânzirea unui crai – Suzanne Enoch / Fragment

„Fără vreo avertizare, el o împinse într-o parte, în spatele zidului înalt, care se învecina cu Clemency House. In vreme ce ea se împiedică, el o apucă de braț și o lipi de zidul din cărămidă. Apoi o sărută.
Ea fu cuprinsă de un val de căldură la atingerea moale și fermă a gurii lui pe a ei. Închizând ochii, își strecură degetele în parul lui de culoarea ciocolatei amărui. Iată ce-și dorise cu atâta patimă… de fapt, ceea ce continua să-și dorească de la un bărbat care avea mai multe motive decât oricine altcineva să-i intre în grații. Fenton eșuase cu desăvârșire. Vărul lui însă…
Îndepărtându-se, Keating îi cuprinse mâinile în palme. Cu o expresie intensă, aproape furioasă pe chip, se aplecă din nou. Foame, dorință, nevoie…era ca și cum trupul ei descoperise dintr-odată o nouă rețetă care îi era acum necesară să supraviețuiască, iar Keating Blackwood era singurul care cunoștea ingredientele. Și avea un gust delicios.
O căruță trecu huruind pe stradă, ascunsă vederii, iar Camille trasări. Cu reputația făcută țăndări sau nu, situația ei putea oricând să se înrăutățească. Și astfel, chiar dacă își dorea să se lipească de Keating, și să nu-i mai dea drumul niciodată, ea îl împinse în piept. Strânsoarea lui se relaxă ușor, și ea îl privi intens în ochi.
– Pentru ce a fost asta? întreabă ea, cu răsuflarea întretăiată.
El ridică o sprânceană, apoi dădu să-și îndrepte mâneca…sau să-și treacă degetele peste pielea brațului ei.
Nu putu să-și dea seama despre care dintre cele două era vorba, dar tresari.
– Vorbește, îi porunci ea.
– Te compătimesc.
– Înțeleg. Atunci te pricepi foarte bine la compătimit.
Numai bine că, dacă n-ar fi trecut căruța aceea, probabil ar fi fost dezbrăcată până acum.
Keating înclină capul.
– Mulțumesc și îmi cer scuze. Ai și așa deja destule mere în coş, fără să mai adaug și eu fructul putrezit.
Ea nu voia ca el să-și ceară scuze pentru că îi dăduse cel mai plăcut sărut pe care îl primise în toată viața ei.
– Am o întrebare.
– Spune-mi, draga mea.
Pentru cineva care se crede laşă, Camille se simți surprinzător de calmă în timp ce îl privi în ochi. În același timp, se îndoia că există altcineva în lume cu care să poarte o astfel de conversație. Cu care să vrea să poarte o astfel de conversație.
– Tu te-ai căsători cu Stephen Pollard, dacă ai fi în locul meu?
El își drese glasul:
– Nu asta credeam că o să mă întrebi. Și nu pot să-ți dau un răspuns cinstit pentru că sunt zece mii de lire în joc.
– Și totuși, cred că tocmai mi-ai dat un răspuns cinstit . Și îi dăduse o grămadă de lucruri la care să se gândească…”

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

WordPress.com.

SUS ↑

Pasionați de lectură

"Lectura este o formă a fericirii. Ultima la care vom renunța." - Fernando Savater

Cititor necunoscut

citește ce vrei, când vrei, cum vrei

Stări (in)depedente de alți oameni.

Nu ești niciodată singur, ci ai ocazia să fi tu însuți.

Zâmbetul Soarelui

Un blog de Sorina Chirilă

vipera de biblioteca

Nu fac recenzii, nu povestesc carti, doar imi spun impresia lasata de o carte .

Un inger visator

despre mine si ceea ce ne înconjoară

Andreea Mătea

OPEN HAPPINESS

TEEN THOUGHTS

"writing is a way of talking without being interrupted" — Jules Renard

Blogul Giuliei

modă-gânduri-idei -cărți

Dana-Georgiana Mortan

~ Nihil sine Deo ~

Read it out

”I`ve lived a thousand lives.”

Jocul de-a v-ați ascunselea

”Îmi plac domnițele la ananghie. De aceea nu mă grăbesc să le salvez. Îmi lasă mai mult timp să mă bucur de spectacol!”

Poeme nemuritoare

„Poezia este o artă care doare. Doare atât cât doare arta. Toată arta la un loc nu ustură însă aşa de tare ca poezia.”

Ela Albu

Fashion blogger

Sânge şi Trandafiri

Poveştile noastre întunecate...

Fărâme de suflet

Simte fiecare suflare de viață cum îți cutreieră întreaga ființă!

%d blogeri au apreciat asta: